Snobismul in comunicare, oportunismul in atitudine si puterea de a NU fi un “yes man”

snobismIntr-un documentar referitor la evenimentele din decembrie ’89 si modul in care “fostii “ au devenit peste noapte “actuali”, doar varfurile fiind scoase – fie si temporar, din prim-plan, unul dintre invitati spunea ca, in general, oamenii slabi se adapteaza noului regim si-si vad de treaba ca si pana atunci, cu singura diferenta ca “se duc cu saru-mana” pe la alte usi. (Unii. Pentru ca, demn de mentionat, indiferent de timpuri sunt si oameni care raman consecventi principiilor demnitatii, bunului simt atat in viata, cat si in profesie.)

Era un al doilea semnal in aceeasi directie, primul fiind dat de Dan Puric intr-un interviu, prin citatul din Emil Racovita: “specia care se adapteaza continuu are toate sansele sa dispara din istorie”.

 

Contextul: alegerile electorale care au adus un val de entuziasm din energiile inepuizabile si imprevizibile ale concetatenilor nostri.

Dincolo de aceasta “plapuma” trezita la sentimente bune si sperante de viitor mai prietenos, la nivelul “paturii-celor-care-au-ceva-de-spus” – strict comunicatori sau si comunicatori dincolo de specializarea in sine, vorbele si randurile elogioase au inceput sa curga generos. A nu se intelege ca ne plac sau am prefera atitudinile contra.

O pozitionare exacta in ce ne priveste, este aceea a atitudinilor si criticilor obiective care se dovedesc mai CONSTRUCTIVE decat “felicitari” si “pupaturi”- sub diverse forme, dupa fireasca “strangere a mainii”.

 

Puterea de a spune nu, cand toata lumea “face temenele”. 

De a fi adevarat si consecvent cu tine insuti.

Ne-am intalnit adeseori in calitate de consultanti, cu situatia in care persoanele de decizie cu care discutam aveau o anumita perceptie asupra unei situatii (fie ea problema sau un obiectiv anume in comunicare).

Din analiza, experienta si datele pe care le aveam noi, situatia arata diferit fata de cea prezentata.

Cele mai banale exemple ar fi: “ne dorim o comunitate pe FaceBook”, “vrem sa facem si noi concursuri like&share, ca toata lumea face; avem disponibil acest buget”, iar un exemplu de decizie mai serioasa este: “am vrea sa ne ajutati sa desfasuram campania aceasta – o campanie “cu schepsis”, desigur, ca altfel n-am fi adus vorba despre ea, oferim in schimb onorariul X si conditii preferentiale in complexul de agrement pe care il administram”.

Daca in primul caz problema era una strict de specialitate – comunitatea si concursurile respective nu serveau obiectivelor relevante pentru business-ul in cauza, cu argumente, in cel de al 2-lea, era una si de constiinta.

 

Daca lumea face, sa facem si noi; ce, noi suntem mai fraieri?!

Intrebarea care vine de la sine este: intre a accepta un “mic” compromis (oare chiare exista compromisuri “mici”?!) si a refuza o suma tentanta, cam cine are castig de cauza in conditii obisnuite?!

Domeniul in care activam – precum orice alt domeniu, e o “feliuta” din lumea in care activam cu totii. Sau stam pe margine. Si, daca nu o incurajam, nici nu ne facem de lucru, ca “avem noi treburile noastre”.

Daca lumea (mai) multa zice ca e bine, apai e bine.

Daca lumea face, sa facem si noi; ce, noi suntem mai fraieri?!

 

Trecand intr-un alt domeniu, desi fara niciun fel de afiliere politica, am apreciat curajul dlui Radu Zaciu – fost reprezentant al Deutsche Bank Bucuresti peste 10 ani, de a-si exprima public opinia“impotriva valului”, altfel obiectiva si echilibrata: “Sa nu inecam social-democratia”.

Dintr-un alt film”, cel propriu-zis al lui Tudor Giurgiu (ce va fi lansat in primavara), De ce eu? – film inspirat dintr-un caz real, din nefericire tragic, personajul principal (in realitate procurorul Cristian Panait), se incearca a fi intimidat de un superior prin mesajul: “Cand o sa ai copii, o sa-ti iasa gargaunii din cap!”, pentru a solutiona dosarul in directia trasata si, pare-se, nu cea spre care duceau faptele.

 

Nu-mi dau seama ce e mai trist:

  • sa accepti o lume “pe care n-o poti schimba”, sustinand-o tacit de pe margine, desi pari a nu fi impacat cu ea,
  • sa nu faci ceea ce tine de tine pentru ca lumea sa fie “macar putin mai altfel” sau
  • sa te autoamagesti cu gandul ca lumea asta, “a ta”, e in regula sa fie si cea a copiilor.

 

Atitudinea tine foarte mult de mentalitate, iar mentalitatea se schimba greu de tot! Si totusi, chiar momentul acesta este cel mai bun pentru a face prima alegere asa cum simti ca trebuie sa fie facuta. 

Nu cum “dicteaza” conjunctura; nu cum “dicteaza” interesul de moment; nu cum ti se sufla de la tv sau de pe internet (macar televizorul sta cuminte la locul lui, internetul “da peste noi” 😀 in case si in vieti) si gandindu-te sincer la ce ai alege privindu-ti copilul in ochi.

Iar daca nu pe al tau, pe cel al vecinului, al colegului sau prietenului cu care te intalnesti si care – mai plictisit sau neastamparat, mai indemnat sau “ca din reflex”, dar, oricum, cu lumina si inocenta in priviri iti spune “buna ziua!” sau “la revedere!” / “paaaa!” 🙂

Daca lumina si inocenta dispar incet-incet din ochii lor, din ochii nostri, intr-atat, incat uneori nici nu ne mai putem privi direct, e vina noastra. Si ca e vina, e vina, dar e mai mult.. pacat! De ce putem fi. De ce putem face!

[Imagine: album D’ale romanilor…, Al.Lincu]

 

Carmen Orzea, PR Strategist

Categorii: Imagine, comunicare | Semn de carte | Urmareste comentariile | Comenteaza | Trackback URL |

Adauga un comentariu

Tu ce parere ai?
  1. *
  2. *
  3. *
  4. Captcha
 

cforms contact form by delicious:days